A mea Constanță

Este a patra oară când vin la Constanța. A treia a fost cu ani buni în urmă, când pe plajă sunt doar câteva urme de oameni, ești numai tu și marea. Tu – tânără și proastă, ea – mare și atotștiutoare.

Atunci mi-am amintit de primele întâlniri cu acest oraș, de primele întâlniri cu niște oameni străini care mi-au lăsat amintiri profunde, mereu vii, mereu arzătoare, mi-am amintit de sfiala mea de a vorbi româna, de ochii largi deschiși, dornici de a vedea tot și mai ales, de inima mea de fată. Or, nu știu din ce cauza, dar fata băiețoasă care trecuse granița devenise foarte feminină, iubitoare de rochii și de minciuni pe care le spun băieții – neîndemânatic și frumos.

Un cuplu în fiecare seară venea la cafenea cu noi. El făcuse artă în viața asta, ea – amor și curvărie. Întotdeauna se certau, se pălmuiau, se dădeau în toți morții avuți și cei împrumutați apoi, fără să mai termine masa, începeau a se săruta și părăseau locaul în călduri. Și așa în fiecare seară. Aș fi crezut că e show de ochii lumii, dar i-au văzut iubindu-se pe scări și mi-am zis că nicun actor n-are putea să joace așa.

Data trecută am cumpărat un set de cești. Era așa frig afară, că eu m-am gândit la cafea. Un cuplu ce dansează tangou – asta era desenat. Mi-am amintit de nebunii mei de la cafenea și am zis că ar fi fain ca, măcar din când în când, eu și omul cu care voiam să beau cafea, să fim așa.

Un soi de romantism inexplicabil se năște în mine de fiecare dată când vin aici.

N-am reușit să beau cafea cu el. Foarte multe n-am reușit să fac cu el. Nu i-am arătat Constanța.

De regulă, iubiții, adevărații iubiți, își spun, când cred ei că a venit timpul, secretele, cele mai mari, amintiri, cele mai vechi, își încredințează unul altuia o poveste de viață, indiferent de ce gust are. E o formă de încredere, de împărțire a binelui și a răului, o dovadă a iubirii, până la urmă.

Niciunuia dintre bărbații mei, nu am vrut să-i arăt și să-i încredințez Constanța mea.

Imagine: Gustave Dore

 

 

 

 

Requiem

Atunci când se pune capăt unei relații, se obișnuiește să se vorbească din perspectiva celui care a iubit mai mult,  a suferit, a rămas de unul singur și acum crapă de durere. Celălalt, e de la sine înțeles, s-a dus, căci nu a iubit, nu a prețuit și acum crapă de fericire că-i liber și poate face ce vrea.

Am plecat după o relație aparent frumoasă, „de nădejde”, de durată. Adevărul care se vede de unii nu-i adevărul care îl simt alții. Mi-a fost foarte greu să fac acest pas, mi-a fost foarte greu să conștientizez că nu mai este iubire. Nu mai este. Te întrebi „unde-i?”, pentru că a fost, o simțeai în tine, în casă, în discuții, în cana de ceai. Nu mai este. A rămas ceva „de nădejde”, o puternică obișnuință, o puternică legătură cu acest om, o viață de om între doi oameni. Iubire nu-i.

Sex este. Asta e altă mâncare. Și atunci când este sex și stai epilată, dată cu crem, aranjată, cocoțată deasupra, de multe ori, printre săruturi, vrei să întrebi „Auzi, da’ tu n-ai văzut cumva iubirea noastră?”

Explicația a ceea ce am simțit eu poate să nu fie înțeleasă, dar e dificil să redai golul. E dificil să recunoști pentru tine însuți că ai pierdut ceva, că nu mai poți să dai. Urmează analize de situație, nebuneală, învinuire, plânsete. Toate de una singură. Pentru că vrei să înțelegi cum s-a ajuns aici. Pentru că (o altă mare strângere de inimă) uneori înțelegi cum și mai înțelegi că nimic nu poți da înapoi.

Și atunci lași omul. Distrus, crăpând de durere, înjurându-te, dar viu. Iar tu te duci cu morții.

 

 

 

 

MA MA

Tata a fost marea mea iubire. De copil. De fată. Tot universul, cu sori și stele se învârtea în jurul meu atunci când era tata aproape. Pe urmă tata s-a făcut țărână. Eu eram deja mare, cu draci în mine, trecută prin câteva inimi și paturi, înțelegeam că oamenii se duc și nu mai vin, de asta l-am plâns în locul tuturor celor care l-au iubit. I-am smuls acest drept și mamei.

Relația mea cu maică-mea n-a fost una rece. Nici pe departe. Ea mi-a oferit toată independența pe care i-am cerut-o. Și m-a iubit până la Cer și înapoi cât face de vreo 10 ori. Ideea e că în relația mea cu tata nu era loc de un al treilea. Și în doliul meu nu era. Au trebuit să treacă ani să-i vină rândul mamei. În tot acest timp ea a așteptat cuminte.

Câțiva ani în urmă am aflat ca tata n-a fost marea iubire a mamei.

Anul acesta am aflat că 4 ani mama a fumat.

A venit timpul (cu mare întârziere) ca eu să-mi trăiesc relația cu ea. Să dau întrebări, să primesc răspunsuri dure, să-i cer pantofii ca să-i port, să-i dau sticla mea cu parfum rămas pe jumătate. Să bârfim mult. Să apreciez.

Simt eu că într-un fel relațiile mele cu bărbații depind de relația cu ea. Prin ea trebuie să ajung la mine.

Întotdeauna am zis cu mândrie că sunt fiica tatălui meu.

Dar înainte de asta, sunt fiica mamei mele. Carne din carnea ei.

Imagine: Afișul spectacolului „Сон в летнюю ночь”,  proiectul „Платформа”.

Și dacă mor eu, cui rămâi?

Multe dintre noi ne-am torturat bărbații cu întrebări de genul „Mă iubești? Cât de mult mă iubești? Pe mine mă iubești mai mult decât ai iubit-o pe ea?”și tot îi dăm cu interogatoriu și cu iubirea, și tot suntem, de cele mai multe ori, mințite frumos (teoria mea e că fără minciună iubirea nu ține prea mult)).

Eu n-am întrebat de iubire, mă socoteam prea deșteaptă s-o fac: Ce, am ajuns să miorlăi ca restul? N-am eu încredere în omul de lângă mine? N-oi putea trăi fără asigurări și minciuni?! Într-una din zile firea mea de femeie ca toate celelalte femei din lume, a ieșit la suprafață, s-a făcut comodă pe fotoliu, a pus picior peste picior, așa să lase să se vadă lipsa chiloților și cu o voce cu care facem ca cele mai mari și mai dureroase minciuni ale noastre să pară adevăruri, am întrebat (egoist): „Și dacă mor?!”

– Am să trăiesc.

Simplu, fără nicio dramă interioară, fără nopți nedormite și inimă chinuită, fără fotografia așezată la piept a femeii tale. Viața merge mai departe. Deci, dacă nu ajung bătrână, cu nepoți, cu gradină și cu un motan gras pe brațe, dacă mor tânără și cu tupeu, o alta femeie tânără și cu tupeu îmi va lua locul. Și el va face cu ea lucruri diferite, și-o va iubi și-o va dărăpăna în toate felurile și picioarele pe umeri i le va ține și rujul cu degetele i-l va șterge. Și gustul pizdei mele îl va uita îndată ce alta i-o face mâncare acătării.

Nasol.

Se termină iubirea odată cu moartea? Nu trece ea dincolo de lemn și de țărână, nu ajunge în alte lumi bântuie de duhuri, nu ține un veac și încă unul?

Poate s-o fi săturat să țină și să tot țină.

Îi scoate moartea hamurile și respiră inima în voie.

În cazul în care doriți să share-uți articolul, facebook are să vă  dea restricție. Întreg blogul are restricție pentru o perioadă nedeterminată. 

Dedicație Matildei

După ce făcu mările, apele, întinderile, viețuitoarele și pe Om, n-avea Dumnezeu inima împăcată. Se uită în jur și i se făcea greu pe suflet, plumb pe inima lui de Dumnezeu. Se uită la Adam, se uită la Eva, apoi la măr… drăcia dracului!

Ar mai fi trebui să le dea ăstora ceva. Vreun flecușteț simpatic, să aibă ocupație, vreun lucru mai măreț, să se certe și să  înjure. Să se atașeze de el când s-or sătura unul de altul, să aibă cu cine împărți timpul și pâinea când s-or despărți unul de altul, să aibă pe cine alunga de lângă ei când s-or iubi și le-a fi viața și erecția mai dragă. Să aibă omul un suflet mai mic pe lângă el. Să se îngrijească de el, să-l plângă, să-l pupe, să-i dea nume, să nu-l trădeze (așa cum face om cu om), să-l iubească cum nici pe om nu-l poți iubi câteodată.

S-a uitat Dumnezu în jur, toate le făcuse bune, dar dintre toate nimic nu era pe placul lui.

Și atunci Dumnezeu a făcut pisica.

Să traiască, să stăpânească omul, să-l subjuge, să-l iubească cum nici omul nu poate iubi.

 

 

 

În ape tulburi

Întotdeauna am crezut că e un mare noroc dacă bărbatul de alături nu este doar soț, iubit, dar și amant, confident, prieten. Cel mai bun prieten. Omul care să te știe toată, așa cum ești, așa cum vrei să pari, când ești adevărată și când -doar o închipuire a celorlalți. Femeile știu despre ce vorbesc.

Despre jocurile femeilor.

Și totuși, mă gândesc că această prietenie dintre soți/iubiți, trebuie să fie dozată, să nu fie mai multă decât iubirea ori atracția sexuală, să nu acopere și să înăbușe, căci devine riscantă. Dispare farmecul necunoașterii, totul devine previzibil. Numai există nici un mister. Știi ce fel de mâncare preferă,  cum reacționează în diferite situații, știi când să taci, când să vorbești, când o să faceți amor și când o să dormiți îmbrățișați. Omul de lângă tine devine atât de al tău, mult prea al tău, ca și ceașca din care bei. Nu te mai strădui să arăți întotdeauna bine (că nici nu trebuie să arăți întotdeauna bine), dar apare senzația de „acasă”, iar acasă poți să stai nepieptănată, cu bluza pătată de sos, cu subrațul neepilat. E prietenul tău și nu mai ai nevoie să-l seduci, să joci jocuri femeiești, drăcești. Sexul devine rutină – de parcă te-ai duce să iei un pahar de lapte din frigider, te bagi în pat și o faceți. Ca o simplă acțiune, ca un șters de praf ori spălat de vase.

Prietenilor ai vrea să le spui totul. La fel și lui îi zici despre problemele de la serviciu, despre noile reduceri, despre problemele colegii de la serviciu, despre emisiunea la care te-ai uitat, despre tot, tot, tot.

Chiar și despre bărbatul care îți place. Atât de tare încât simți cum se învârte pământul cu tine.

Îmi imaginez că-i a dracului de dureros să audă asta.

Dar, pentru asta și sunt prietenii. Pentru tristeți și bucurii.

 

 

Parfum de femeie

Îmi place să miros mai mult oamenii decât parfumurile din sticluțe. Oamenii să miroase a păcate, dorințe, tristețe, răceală, a alți oameni prin care au trecut, de care s-au atins.

Totuși, atunci când e cazul și când îmi vine pofta, mă dau cu parfum. Dulce, amar, scump, ieftin de nu mai pot- nu contează. Important e să fie mirosul pe dispoziția mea.

O să vă povestesc istoria unui parfum.

Prima data l-am simțit cu mulți ani în urmă. Pe atunci aveam mai puțină minte, nu aveam celulită, nu știam ce pot face bărbații din femei și femeile din bărbați (nu în sensul penetrării, dar a frângerii de inimi și a distrusului de vieți), credeam că văzusem cel mai mare penis din lume (s-a dovedit a fi un penis mediu, dar era un băiat de treabă), nu știusem prea mulți bărbați (nici la vorbă, nici la faptă), pe atunci mi se părea că 30 de ani e o vârstă îndepărtată, 31 și mai îndepărtată. În fine, eram cum eram și mă iubeam cu un tip. Cel mai mult timp ni-l petreceam într-o cafenea. Acolo am simțit prima dată mirosul. Era parfumul proprietarei localului. Venea deseori pe acolo și odată am întrebat-o ce parfum are. Am notat pe-o foaie, foaia am pierdut-o.

Cu vreo 2-3 ani în urmă, în subterana de la UNIC, am simțit același parfum și cu toată rușinea, am tras-o de mânecă pe femeia care trecea pe alături și am întrebat-o cum se numește.

Am fost la magazin, am văzut dacă este, cât costă parfumul și cam atât.

Aveam sentimentul că am găsit nu parfumul ci băiatul (acum bărbatul căsătorit), căci relația noastră de atunci n-a mers prea departe, chiar dacă era iubire și când zic asta o spun cu toată seriozitatea, pentru că iubire la mine a fost doar de 2 ori. Mi se părea că, dacă cumpăr acest parfum și îl deschid am să trec pe un câmp minat, unde am să găsesc buzele pe care le sărutasem cândva, genunchii pe care am stat, trupul pe care îl măsuram în joacă cu șchioapa. Toate acestea erau în sticluța cu parfum. Îmi părea un act de trădare față de actualul bărbat, un fel de invocare a spiritului celuilalt. Unii dintre voi veți zice că asta ar fi un fel de chin. Vă asigur, nu era. Chinul și durerea au trecut demult, au fost trăite și uitate, s-a cicatrizat locul. Era un fel de nostalgie, de dor.

Ei bine, într-una din zilele de menstruație, atunci când nimeni nu mă poate face să-mi schimb deciziile, am mers și mi-am cumpărat parfumul, am deschis cutia și am făcut Pșâc!

Nu am găsit acolo nici cafeneaua, nici mirosul patroanei, nici pe fostul meu iubit nu l-am găsit acolo. Dar m-am găsit pe mine. Cu 10 ani mai tânără. Și am înțeles că mi-a fost dor de mine, nu de el. De mine cum eram atunci- când știam mai puțin și riscam mai mult.

Și acum, ori de câte ori vreau să risc (în orice, chiar și-n relații) mă dau anume cu acest parfum. Tânăra de atunci și femeia trecută de 30 de acum fac o combinație bună.

Mie îmi place de mine așa. Și bărbaților le place.

Până și Matildei mele îi place.

Matilda e pisica.